New post

Poza e furata de la proaspatul nostru coleg de blogosfera, Adi . Si mi-a placut foarte mult si m-a pus pe ganduri nitel, ce-i drept. Dar inainte de a-mi expune gadurile as vrea sa ii urez bun venit si sa ii doresc sa aiba succes cu pozele, destul de reusite din punctul meu de vedere.

Mi-am adus aminte, vazand poza asta de momentele cand eram si eu mica si ma plimbam si eu cu bunicul meu de mana. Eu am crescut la bunici pana la varsta de 7 ani. Acum nu mai am nici un bunic, nici din partea mamei nici din partea tatei. Dar mai trist e ca nici tata nu mai am, desi este mult prea devreme, in nici un caz nu acum era momentul sa se intample asa ceva.

Au trecut 13 ani de cand a murit bunicul, 1 an de cand a murit bunica si 2 luni de cand a murit tata…. toate acum, iarna, in perioada sarbatorilor. E trist, prea trist pentru mine, pentru o perioada care in general pentru mine era una fericita. Mi-am dat seama ca totul este trecator, ca viata este mult prea scurta si de cele mai multe ori nu stim cum sa ne bucuram de ceea ce avem si mai ales de cei pe care ii avem langa noi. Si poate cel mai trist e ca nu stim sa aratam ceea ce simtim, nu stim sa ne exprimam, prin gesturi sau cuvinte, prin caldura sufleteasca sau prin cuvinte frumoase. Atat as fi vrut sa am ocazia sa spun “Te iubesc, tata!”. Dar nu am facut-o, nu am facut-o niciodata si asta ma doare cel mai tare. Sper ca el sa fi stiut asta si sa nu se fi indoit de asta niciodata.

Trece timpul, mult prea repede parca, mult prea repede pentru mine. Nu apuc nici macar sa imi dau seama de ceea ce se petrece langa mine ca deja imi dau seama ca a mai trecut o saptamana. Dar imi pare rau ca nu prea mai am timp de nimic. Din anumite motive, nu doar ca nu mai am timp de prieteni, ci nici macar nu mai am timp de mine insami. Ii pare rau si sper sa ma inteleaga, sa isi dea seama ca pentru mine este greu acum sa imi fac ordine in suflet, imi este greu sa ma impart intre mine, treaba pe care trebuie sa o fac , facultate si alte alea.

Vreau sa fiu iar mica si sa nu stiu de toate problemele care apar in viata. Vreau sa fiu iar inocenta si sa cred ca totul este bun si frumos. Dar nu se poate… trebuie sa invat sa traiesc cu ceea ce am si din pacate cu ceea ce nu mai am. Si nu stiu cum sa fac, nu stiu cum sa ma obisnuiesc cu ideea si cum sa fac ca totul sa fie bine, sa ma pot concentra din nou sa fac ceea ce faceam inainte, sa fie totul asa cum era inainte. Dar nu, nimic nu mai poate fi la fel si nici nu are cum sa fie totul bine. Atunci totul era aproape perfect acum este ceva vicios, din care ceva lipseste si asta se simte in fiecare secunda care trece. Oare va veni si clipa in care voi putea fi impacata cu ideea.

Abia astept sa plec dar parca nu m-as mai intoarce. Ma gandesc cu groaza ca o sa ma intorc iar aici, agitatie, facultate, examene, sesiune. Si simt ca nu mai pot. Simt ca ma prabusesc si ca nu mai am putere. As vrea sa ma pot duce la un magazin si sa gasesc de cuparere putere sa trec mai departe, sa trec peste tot si sa reusesc sa imi vad de drumul pe care vreau sa il urmez in viata.

S-a facut tarziu, a mai trecut o zi si asta fara sa-mi dau seama. Oare timpul trece peste viata mea si eu nu fac nimic pentru mine? Nu stiu, acum nu ma pot gandi la mine… Nu pot. As vrea sa adorm si sa nu ma mai trezesc.. Ar fi perfect…