Nu pot sa uit…

Au trecut doua saptamani care mi se par in acest moment 2 ani. Dar in acelasi timp parca ar fi trecut doar 2 ore. Si acum am in minte acea imagine si totul imi este limpede si inca… viu… in minte. Dar cu toate astea am impresia ca timpul trece greu.. mult prea greu si apasator pentru mine.

Ma trezesc dimineata si aud masina oprindu-se in fata portii. Apoi aud acelasi sunet al cheilor cazand pe masa din hol pe care l-am auzit aproape o viata intreaga. Ma trezesc pentru moment cu zambetul pe buze pentru ca apoi sa imi dau seama ca ceea ce vreau eu sa cred… ca el este iar acasa… este doar o amintire… si ca nu el este cel care conduce acum masina… nu el este cel care arunca cheile (coincidenta poate…. dar cu aceeasi intensitate se aude zgomotul) nervos pe masa… nu el este cel care intra in camera sa ma intrebe ce fac si nici macar nu este vocea lui cea care se aude atunci cand telefonul meu suna si scrie”taticu is calling” .

Incerc sa par tare si sa nu dau celor din jurul meu posibilitatea de a vedea ce se ascunde in sufletul meu. Dar sincer nici eu nu mai stiu ce este in sufletul meu. Il simt gol si am impresia cateodata ca nu mai este aici… ca a plecat si sufletul meu, ca e departe si el. OI fi pentru ca el era lumea mea si acum totul pare nimic si eu nimicul principal.

Nu stiu ce se intampla cu mine si cu atat mai putin imi pot imagina viitorul fara el aici langa mine, langa noi.

Totul in viata mea nesemnificativa se invartea in jurul lui si mai bine zis el a fost si va ramane pentru mine cea mai importanta persoana din viata mea.

Nu pot sa ma gandesc cum vor fi acele sarbatori pe care an de an le faceam in familie fara el langa noi… cum va fi acea masa de Craciun in care el nu va mai fi acolo sa vorbeasca cu noi, sa rada cu noi, sa se bucure alaturi de noi de perioadele in care eram noi toti si ne aveam unul pe celalalt.

Nu pot sa ma gandesc ca va veni ziua in poate ma voi marita si el nu va fi acolo sa ma stranga in brate si sa se bucure alaturi de mine.

Nu pot sa uit ca el era singurul care avea rabdare sa mearga cu mine sa mai conduc si nu pot sa uit ca asa cum am fost singura cu el pana la Giurgiu asa l-am dus tot eu cu masina pentru ultima data la Giurgiu… insa din pacate nu era langa mine… si nu putea sa imi spuna nimic iar eu nici atat….

Nu pot sa uit cum anul trecut am fost in Turcia si a fost atat de fericit sa mearga cu noi…

Nu pot sa uit cum ii era frica sa ma lase sa ma dau cu parapanta dar era atat de incantat sa ma vada acolo si a fost atat de fericit sa ma vada iar cu picioarele pe pamant.

Nu pot sa uit cum avea grija de noi cand eram mici si nu pot sa uit ca el era singurul caruia ii facea placere sa ma asculte vorbind despre ceea ce fac eu la facultate, despre proiectele mele si despre ce mai am de facut…

Nu pot sa uit cat de frumos era cand era imbracat in costum, dar as fi dat orice sa fie alta imprejurare… una mult mai vesela…

Nu pot sa uit…