La tara

Sunt in vacanta si totusi nu imi dau seama cand a trecut sesiunea, cand a trecut semestrul, cand a trecut tot acest an. In momentul in care inca mai aveam examene aveam impresia ca nu se mai termina sesiunea si ca tot dau examene de vreo cateva luni, acum insa am impresia ca a trecut sesiunea asta mai mult pe langa mine.

Si cum ziceam de ceva vreme in prima perioada a vacantei am ceva de munca. Poate ca munca este ceva cam mult spus. Imi ajut parintii, ii ajut pe ei si totodata ma ajut pe mine pentru ca eu sunt mai mult decat constienta ca toata munca pe care ei o fac o fac pentru noi, copiii lor.

O fac cu placere si ma simt bine facand asta insa cu toate astea sunt suparata. Nu sunt suparata nici pe ai mei, nici pentru ca nu plec nicaieri. Sunt suparata pe… cineva.  E mare atunci cand vrea ceva si prea mica atunci cand trebuie sa faca ceva. Dar cel mai mult ma doare ca nu vrea sa inteleaga ca daca la un moment dat trebuie sa faca mici sacrificii, sa faca ceva treaba, nu o face pentru alti, o face tot pentru ea.

Este usor sa ceri si sa ai totul in brate si sa fi tinut in puf dar atunci cand trebuie sa si faci ceva ca sa ai ceea ce vrei este greu si de neconceput, ca si cum totul ti s-ar conveni de la sine si nu trebuie sa faci nimic.

Cineva imi zicea ca o sa ii fie greu mai incolo. Si are dreptate. Acum nu face nimic si are totul de-a gata. Mai tarziu cand o sa fie nevoita sa lucreze pentru a-si castiga painea o sa ii fie greu. Nu ii va mai avea pe parinti care sa munceasca pentru ea si care sa ii dea tot timpul ceea ce isi doreste, nu va mai avea o sora care sa faca treaba in locul ei. Va trebui sa fie pe cont propriu si lovitura pe care o va avea cu zidul realitatii va fi prea dura dar eu nu am ce sa ii fac. Am incercat sa ii explic totul frumos si sa nu mai fie atat de recalcitranta. Sa incerce sa inteleaga ca nu e frumos ce face si modul in care se poarta. Ca atat cat poate ar trebui sa ajute.

Eu incerc sa fac cat pot si inca sunt convinsa ca nu fac tot ceea ce trebuie. Am impresia cateodata ca parintii mei nu sunt multumiti de mine. Nu stiu care este realitatea si ce cred ei de fapt, stiu doar ca incerc sa fac ce pot si cat pot. Ea insa nu face altceva decat sa zica ca ea se plictiseste cu noi, ca vrea acasa, ca are alte treburi de facut. Ma doare pe mine cand se poarta asa si am si plans din cauza asta si stau si ma gandesc ce este de fapt in sufletul alor mei cand unul din copiii lor se poarta asa?!