A rasarit soarele…

… dar nu pe strada mea, nu in viata mea. Pur si simplu a venit primavara si totul pare a fi mai frumos, toate lucurile din jurul prind o alta viziune, un alt contur. Tot ceea ce se intampla in jurul meu pare a avea o alta semnificatie. Dar din pacate doar pare, pentru ca nu toata viata se schimba atunci soarele incalzeste ceea ce este in jurul, sau cel putin nu pentru mine. Am nevoie de ceva mai mult decat un soare pe cer si o vreme frumoasa ca sa fie soare si la mine in suflet. Ma simt ceva mai bine intr-adevar, insa este doar ceva de aparenta si nu de esenta.

A rasarit soarele iar eu m-am trezit dimineata cu aceleasi ganduri, la aceleasi persoane, cu aceleasi intrebari in suflet. M-am culcat aseara cu aceleasi intrebari pe buze si aceleasi lacrimi in ochi. Nu m-a facut nimeni sa plang, ci pur si simplu eu m-am facut singura.

A venit primavara si poate ca pe de o parte zambesc pentru ca cei din jurul meu par mai fericiti. Ma simt bine cand vad ca cei de langa mine sunt fericiti, cei apropiati mie si intotdeauna am urmarit ca inainte de toate sa le fie altora bine si abia apoi mie. Insa asta nu schimba umbra din sufletul meu.

Insa intrebarea pe care eu mi-o pun este… cate grade trebuie sa fie afara ca soarele sa bata si in sufletul meu? Cat de cald trebuie ca sa dispara umbra dinauntrul meu?