doare…

Ma doare sa stiu ca parintii au inceredere in mine, ma doare sa stiu ca poate prin anumite fapte sau gesturi i-am dezamagit, ma doare mai mult decat orice altceva. Simplul fapt de a-i fi dezamagit ma face sa sufar, nu este nevoie de cuvinte, nu este nevoie sa mi se spuna. Totul se citeste in privirea lor. Nu stiu daca am facut-o pana acum insa daca am facut-o imi cer scuze, imi pare rau ca i-am dezamagit chiar pe cei care sunt langa mine necondionat, pe parintii mei. Imi pare rau daca asteptarile lor de la mine au fost calcate in picioare, niciodata nu am vrut sa fac asta si sper sa nu o fac nici de acum in colo. Nu ma intereseaza suferinta mea ca urmare a unor fapte cat ma face sa sufar tristetea pe care as putea sa o provoc lor. Sper sa ma pot ridica macar la jumatatea asteptarilor lor pentru mine, sper ca macar o data in viata sa fi putut fi mandri de mine. Stiu ca au incredere in mine si asta ma doare, ma doare pentru ca am impresia ca uneori nu merit asta si ca poate nu merit ca ei sa fie mandri de mine. As vrea sa stiu ca sunt fericiti si ca nu sunt genul de parinti care sa regrete ca au un asa copil, as vrea sa fac totul asa cum vor ei. Insa doare pentru ca poate fara sa vreau nu intotdeauna am procedat asa cum ei ar fi vrut… doare pentru ca poate nu am urmat intotdeauna sfaturile lor, doare pentru ca desi vreau sa fie mandri de mine, am mai si gresit. As vrea insa sa stie ca pentru mine nimic si nimeni nu este mai important decat ei si ceea ce ei simt si cred despre mine. Nimic nu imi doresc mai mult in viata decat sa ii vad fericiti si mandri de mine si de realizarile mele…